Risipesc, deci investesc - Lucian Mandruta

Cand omul castiga la Loto si e intrebat la televizor ce-a facut cu banii, raspunsul natural este "i-am investit intr-o masina". Mai rar auzi "i-am cheltuit pe o masina" sau, incarcat de remuscari, "i-am aruncat pe o masina". Intelegeti, masina egal investitie. La fel televizorul, masina de spalat, pendula sau consola de jocuri. La noi, printr-un accident de limbaj, toate achizitiile sunt si investitii – drept pentru care n-avem nici o problema sa ne indatoram pentru ele. Investim, nu aruncam cu banii pe fereastra.

Ei bine, sa ne intoarcem putin la manual: investitia adevarata presupune de la inceput speranta ca iti va aduce bani. Nu amintiri frumoase, nu concedii si nu ciorba incalzita cu doua minute mai repede in cuptorul cu microunde. Nu, investitia e o chestie de intoarcere a banilor, tot asa cum amorul e o problema de macar doua (sau mai multe) persoane. Cu toate astea, investitorii nostri isi fac mai mereu socoteala dupa. Cand, uitandu-se in casa si in anunturile din ziar, descopera cu durere cat mai valoreaza azi obiectul pentru care plateste si acum la credit.

Nu stiu ce s-ar putea face cu banii astazi, cand iti ajung doar de avans la televizorul mai mare in fata caruia sa stai si mai mult. Totusi avem deja experienta: 15 ani de investitii, despre care merita deja sa vorbesti.

In 1989, un video costa cat o masina la mana a doua – vreo 50 de mii de lei. Investitia intr-un astfel de aparat in acel an valoreaza acum poate 100 de mii, in caz ca obiectul mai functioneaza. Cea intr-o masina, o Dacie acum veche de 15 ani, probabil ca-ti mai aduce cateva sute de dolari, daca ai fost atent cu ea. Insa 50 de mii investiti in acea vreme intr-o casa cu teren de 2.000 de metri patrati in zona Pipera, sa zicem, ar aduce astazi aproape 100 de mii de dolari. Cu care iti poti cumpara 20 de Dacii. Si tot in 1989, 24 decembrie, 50 de mii investiti intr-un transport de rulmenti in Turcia puteau pune bazele unei afaceri de retail, care astazi sa valoreze mai mult de un milion de dolari. Sunt cazuri in Top 300, dar oamenii se jeneaza sa recunoasca treaba asta...

Problema asta a investitiilor nu e una personala, ci nationala. Romanul se imprumuta in masa pentru a-si cumpara bunurile pe care le viseaza, inainte sa le merite. Inainte sa fi muncit pentru ele. Isi ia mai ales obiecte care il ajuta sa se distreze mai bine, sa stea mai comod, sa leneveasca intr-un mod mai placut. Chiar si calculatoarele luate pentru acasa, cu scuza ca "isi vor scoate banii", vor sfarsi ca si console de jocuri, in fata carora familia se va simti din ce in ce mai bine, chiar daca din ce in ce mai saraca.

In privinta asta, probabil ca ideea cu 22% TVA e mai degraba buna. Insa arma asta a taxelor n-ar trebui sa se bata cu tot consumul – ea trebuie sa distinga intre productie si distractie. Intre sansa imbogatirii si consumul inainte de vreme. Sa-i lasam pe oamenii care chiar vor sa investeasca sa-si poata si permite bataia asta de cap.

Lucian Mandruta
www.jurnalul.ro
Jurnalul National

Mă enervez, deci exist - Exist, deci îi enervez pe alţii... - Viaţa, Moartea, etc.

Moartea Papei Ioan Paul al II-lea a fost un eveniment de televiziune, al cărui precedent imediat l-a constituit moartea Prinţesei Diana: în ambele cazuri, bombardamentul de imagini a fost asurzitor, făcînd să tacă meditaţia, sau măcar compasiunea, ce ar fi trebuit să ecraneze "spectacolul" şi pasiunea colectivă pentru el.

Acest (obscen) desfrîu mediatic nu este nici nou şi, ca atare, nici surprinzător. Pe undeva, el a fost extensia - dusă la paroxism - a unei vieţi (cea a Suveranului Pontif) care, paradoxal sau nu, a reuşit să marcheze milioane de suflete recurgînd la strategiile mediatice ale postmodernităţii: poate că nu este totuşi o blasfemie să spunem acum, la sfîrşitul unei vieţi exemplare, că fostul Papă a fost un regizor şi actor de geniu al "societăţii spectacolului", căreia i-a intuit mecanismele întorcîndu-le în favoarea sa.

Dar, dacă o viaţă de asemenea anvergură era absolut îndreptăţită să fie multiplicată grandios pe micile ecrane ale satului planetar, moartea Suveranului Pontif - multiplicată pe aceleaşi ecrane în virtutea aceleiaşi logici spectaculare - a avut ceva inadecvat. Cu atît mai mult cu cît nu a fost vorba numai de "spectacolul" post-mortem (precum în cazul Prinţesei Diana), ci chiar de evenimentul morţii înseşi - devenit thriller Vaticanian, cu "suspansul" buletinelor medicale şi al numărării minutelor şi secundelor rămase din viaţa Papei de o omenire (catolică sau mai puţin catolică, dar în mod cert catodică) avidă de "direct"... Cu bunăştiinţă sau nu, canalele de ştiri au realizat un foileton-scoop a cărui denumire tehnică nu trebuie evitată, deşi este lamentabilă: "reality show".

Desigur, eleganţa made in Vatican a făcut să fie evitate orice imagini luate "sur le vif" ale Papei pe patul de moarte, dar nu trebuie să ne amăgim crezînd că publicul de pretutindeni nu le-ar fi prizat con gusto! Din fericire, există (încă) limite - dar, din nefericire, va fi fiind, probabil, nevoie de autoritatea indiscutabilă a unei "instituţii" puternice precum Vaticanul pentru a face vizibile acele limite, menajînd o marjă de invizibilitate în interiorul privat al căreia să nu avem acces. Speculaţie: italienii, care au "construit" - în pictură - perspectiva, în plin Quatrocento, se opresc astăzi, în plin "Rai", în pragul perspectivei televizuale, nearătînd decît prim-planul; este, totuşi, o victorie - nesperată - a decenţei asupra transparenţei!

Moartea Papei Ioan Paul al II-lea mai ridică, însă, o chestiune - care vizează nu doar doctrina Bisericii Catolice, ci şi un principiu fundamental al creştinismului: aceea a deciziei de a muri. Folclorul vaticanian a acreditat ideea potrivit căreia Papa "s-a lăsat" să moară, renunţînd să mai lupte pentru viaţă şi refuzînd ceea ce francezii numesc, cu o litotă, "l'acharnement térapeutique"... Este un punct crucial şi sensibil întrucît intersectează o întreagă polemică legată de eutanasie: dacă sîntem de acord că nu există "moarte decentă" (cum susţin partizanii inflexibili ai eutanasierii), putem vorbi - totuşi - de viaţă decentă? Terri Schiavo, americanca aflată de 12 ani pe patul de spital în stare vegetativă, brain-dead şi fără şanse medicale de însănătoşire, a fost - în cele din urmă - debranşată de la aparatura care o ţinea în viaţă în mod artificial, la cererea expresă a soţului şi în faţa stuporii contestatare a familiei şi unei părţi a opiniei publice; cazul a declanşat în SUA o dezbatere de proporţii, preşedintele Bush însuşi luînd atitudine în favoarea familiei (fără succes; tot în paranteză fie spus, există bănuiala că dorinţa de a o menţine în "viaţă" pe Schiavo avea mai puţin de-a face cu gîndul altruist la "binele" ei şi mai mult cu "agenda" egoistă a ultraconservatorilor, dispuşi să lase un trup să sufere în continuare în perspectiva - autovalidantă - a unui ipotetic Miracol...).

Dincolo de disimilitudinile evidente dintre cele două morţi - a americancei şi a Papei -, nu putem să nu vedem un element comun: în ambele cazuri, lucrul la care s-a renunţat (prin procură în cazul lui Schiavo, prin decizie proprie în cazul lui Wojtyla) a fost "încăpăţînarea terapeutică". Mai mult: moartea a fost naturală - în ambele cazuri -, refuzîndu-se tocmai întreţinerea vieţii în mod artificial. Ceea ce intrigă, în aceste condiţii, este scandalul provocat de primul caz şi acceptarea resemnată a celui de-al doilea.

Alex Leo Serban - Dilema Veche
www.algoritma.ro/dilema

Mega-masini. Manual de intrebuintare si intelegere.

Imi aduc aminte ca prima masina care m-a impresionat a fost un Fiat 500. Probabil ca aveam pana in 5 ani, asa ca primul lucru care mi-a sarit in ochi la ea a fost dimensiunea: parea uriasa.

De la bot si pana la bara din spate faceam cel putin cinci pasi, iar pe drum aveam ce vedea: doua roti gigantice, cu capace de inox spectaculoase, scaune tapitate cu plus rosu si, la capatul drumului, stopuri de designer - dar nu unul de masini, ci mai degraba de veioze...

Ei bine, la fel ca si in cantecul acela cu "noi crestem o data cu tara", masinile s-au facut mari o data cu mine. La Fiat 500 s-au adaugat doua palme lungime si tot atatea latime si-a aparut Volkswagen "Broasca". Pornind de la datele astea de gabarit, constructorii romani au pus cu nadejde un metru jumatate lungime, dupa indicatiile partidului (si desenele din Franta) si s-a nascut Dacia.

Din ea au scazut 30 de centimetri si am avut la un moment dat Oltcit - dar scurtarea aceasta, in pas cu reducerea la doua ore a programului tv, n-a fost niciodata prea populara.

Dupa Revolutie, lucrurile au revenit pe drumul cel bun: Cielo a adus un cot de masina in plus, iar urmatoarea mea masina, un Renault, nu mai mult de cinci centimetri, insa amenajati cu know-how frantuzesc, de pareau jumatate de metru.

Fac un salt in timp (triplu cu spagat - extrem de dureros, ca n-am antrenament) si ajung la ziua de azi. O zi fericita pentru toti burtosii, obezii si jucatorii de baschet udati cu azotat la radacina: ziua in care masina personala nu mai poate fi deosebita de autobuz decat dupa pret. In sensul ca autobuzul e mai ieftin, la aceleasi dimensiuni.

Cum s-a ajuns aici, la automobilul care poate cara in portbagaj continutul unui Fiat 500 de odinioara? Ce anume in corpul uman a crescut atat de mare incat sa aiba nevoie de opt locuri, 2.000 de litri in portbagaj si motor de patru litri si nu-mai-stiu-cati cai? Sigur nu creierul! El a ramas la aceleasi dimensiuni exterioare. Si nici inauntru nu e mai complicat!

Cel putin daca judeci dupa conversatiile pe care le auzi la stop din monstrii astia: "Ba, fii atent aici, vezi ca diseara vine Marcel cu Gina, ai grija sa pui berea la crama!". Cu versiunea "Johnnie, why don't you come by tonight? C'mon, we'll fry some burger and watch the game!", culeasa de mine in America, din acelasi tip de masina.

Autor: Lucian Mindruta
Aparut: Numarul 2 - Iunie 2005
www.topgear.ro

Sub semnul întrebărilor

Un sumar inventar al evenimentelor zilnice care apasă peste România, indiferent de anotimp ori regimuri politice, ne arată că trăim într-o ţară a incertitudinilor. Nimic nou, probabil. Constatarea e lesne de făcut cîtă vreme ni se spune de atîta amar de ani că traversăm o nesfîrşită perioadă de tranziţie, iar în orice tranziţie e loc pentru mutanţi şi mutaţii, nicidecum pentru figuri şi întîmplări clare, nu-i aşa?

Rostogolind, de la an la an, bulgărele unor întrebări fără răspuns, am ajuns să privim realitatea cu suspiciune, ridicînd din colţul ochiului în faţa oricăror poveşti cotidiene. De la clasica întrebare "revoluţie sau lovitură de stat?" şi pînă la atît de recenta interogaţie "cît dracu' a plătit Steaua ca să ia din nou Campionatul?", totul - sau aproape totul - stă sub semnul întrebării. Ceea ce, pentru un popor curios şi frămîntat cum sîntem noi, românii, nici nu-i rău, la urma urmelor. Poate că aici e tot farmecul naţiei şi nu ne dăm seama. Poate că e chiar plăcut dacă eşti neamţ sau american să stai la masă cu amici din România care să-ţi povestească ore întregi despre incertitudinile lor legate de morţii Revoluţiei, securişti, activişti, privatizări, Ion Iliescu şi Petre Roman, FSN, KGB, SRI, Măgureanu, MEBO, alegerile din Duminica Orbului, 13-15 iunie, averea lui Năstase, Năstase însuşi, Caritas, FNI, Vlas şi Vîntu, integrarea în UE, stagiul militar, pensiile mărite, răpirea jurnaliştilor sau doctrina PD. E o listă sumară, să recunoaştem. Dilemele, incertitudinile şi semnele noastre de întrebare sînt mult mai multe. Sînt aproape toate, ca să zic aşa.

Una peste alta, din întrebările fără răspuns, pe care am ajuns deja să le transmitem de la o generaţie la alta, ne chinuim să facem o ţară. Cunosc, din păcate, cîteva exemple de oameni care şi-au închipuit că se nasc a doua oară în decembrie '89 şi-au murit de nenumărate ori în anii care au urmat, otrăviţi de gustul amar al întrebărilor despre pensii, medicamente sau proprietăţi. Aşa s-a construit România în cei cincisprezece ani care ne despart de iluzia primelor certitudini: aşteptînd răspunsuri la întrebări, adunînd interogaţii şi mirări, nelămuriri şi întîmplări ceţoase, amestecate într-o melasă groasă din pricina căreia ne mişcăm din ce în ce mai greu, ca un gîndac prin iarbă înaltă. România e o ţară a nelămuririlor. Incertitudinea e, de departe, brand-ul nostru de ţară.

Anul acesta, la fel ca şi în anii din urmă, ni se promit lămuriri. Se fac arestări sau se dezgroapă morţii tranziţiei. Personaje care au măcinat ca un cancer scheletul firavei democraţii româneşti mimează răspunsurile şi pasează răspunderea. Am mai văzut, am mai fumat. O nouă dilemă, despre voinţă şi putirinţă, se lasă peste ţară asemenea unei umbre imense, născută dintr-un şi mai mare semn de întrebare ridicat peste experienţa tristă a încercărilor precedente.

România are întrebări şi n-are răspunsuri. E o stare de fapt care ne face pe zi ce trece mai suspicioşi şi mai neîncrezători în puterile noastre. Geaba încearcă unul sau altul să ne îmbărbăteze, amintindu-ne nevoia de a fi demni şi puternici, mîndri şi buni. Un popor chinuit de rostogolirea nemiloasă a lui cine?, ce?, unde?, cînd?, cum? şi, mai ales, de ce? rămîne un popor captiv în inutil ca un cîine închis în baie. Pînă la prima lămurire, oricare ar fi ea, nu ne rămîne decît să exersăm lătratul la lună, închipuindu-ne că măcar din înaltul cerului va coborî, în cele din urmă, un răspuns.

Robert Turcescu - Dilema Veche

www.algoritma.ro/dilema

Tot inainte, mandru TVA!

Vestea ca, peste cam jumatate de an, se va majora taxa pe valoarea adaugata, a cazut ca un trasnet pe umerii firavi ai comunitatii de afaceri romanesti. Pe de o parte. Si ca o ghilotina peste sperantele romanilor simpli, fara sereleuri sau alte posibilitati materiale, cum li se spune. Pe de alta parte.

Oricum, toata lumea este in fierbere, din pricina efectelor denominarii. Iar un astfel de anunt, referitor la inasprirea fiscalitatii, era ultima veste proasta la care ne puteam astepta acum.

Marti, 21 iunie, ministrul finantelor a soptit la BBC ca, din ianuarie, este posibil un salt al TVA de la 19 la 21 la suta. Sau chiar 22% si, de obicei, in materie de taxe si impozite, cand spui ca majorezi cu doua-trei procente, poate sa insemne, la fel de bine, si patru. E o chestiune de metoda a comunicarii (guvernamentale), sa nu spui tot deodata, pentru ca doctoria amara sa fie livrata intr-o lingurita unsa cu ceva miere.

Dar poate fi vorba, in cazul nostru concret, de un tratament administrat economiei, prin palparea fiscalitatii? Este, majorarea TVA, singurul medicament la care ar mai putea rapunde pozitiv economia? Sunt intrebari pe care oricine si le pune acum, tinand cont de faptul ca, acum un an, in campania electorala, altele erau mesajele opozitiei de atunci, puterii de acum.

Daca fruntasii liberali si democrati veneau in fata electoratului si spuneau sincer ce au pe sufletul lor doctrinar, in privinta fiscalitatii, poate ca altele ar fi fost rezultatele alegerilor. Sau poate ca nu. Dar, macar, politicienii aflati acum in saloanele puterii ar fi avut constiinta impacata ca au cucerit Everestul politic prin ei insisi, prin mesaje clare, adevarate, coerente, pentru ca romanii "sa traiasca bine". Asa li s-a promis. Nimeni nu a explicat ca, pentru a ajunge la bine, mai e nevoie de inca doi-trei ani de "sa traim rau", chinuit, in haos, cu renuntari si dezamagiri la tot pasul.

Guvernarea PSD si-a luat adio de la Palatul Victoria si Cotroceni din cauza coruptiei, in primul rand, si a promisiunii liderilor din opozitie ca o vor starpi, la cateva luni din momentul ajungerii al putere. Poate ca s-a intamplat si asa ceva, dar nu am sesizat noi. In afara de audierile TV ale unor fete cunoscute: Dinu Patriciu, Dumitru Sechelariu, Corneliu Iacubov si de banuiala ca demnitarii si functionarii sunt mai inhibati in a primi foloase necuvenite, inca suntem in espectativa. Pachetul de legi anticoruptie va fi functional abia de la toamna. Cui ii arde, vara, de lupta. Fie ea si anticoruptie.

Timp de vara, care, in schimb, este perioada propice pentru scumpiri, majorari, rotunjiri de preturi – toate acestea fiind de natura sa-l vlaguiasca pe roman si sa-l faca circumspect fata de orice promisiune ca ii va fi mai cald la toamna si mai moale la iarna.

Ca tatonarea publicului, cu anuntul majorarii TVA, facuta de Ionut Popescu, incepe, deja, sa aiba efecte, e o realitate. Guvernatorul BNR vorbeste, catranit, despre punerea in pericol a obiectivului de inflatie. La anul, nici vorba de 5%, daca Popescu se tine de cuvant, ci 7%. Bogdan Baltazar, fostul presedinte al BRD, e si mai transant. El crede ca inflatia si-ar putea depasi tinta nu numai cu doua, ci chiar cu trei procente. Si tot asa.

Curios este ca, exact ca in perioada 1996 – 2000, cand au mai fost la guvernare, liderii democrati si liberali nu conduc politic, unit, integrat, asa cum promit in campanii, ci dispersat, fiecare de pe scaunul parlamentar, ministerial, prim-ministerial sau prezidential pe care a ajuns, nu prin votul stelelor de pe cer, ci al celor care, apoi, trebuie sa le inghita toate rafuielile.

La nivel politic, e clar ca nu s-a discutat despre o asa decizie importanta, cum e majorarea TVA. De la PNL si PD se degaja ingrijorare si neputinta. Sunt unii, plecati din aceste partide, care conduc tara. Alianta a fost buna cat a fost buna. Coalitia are aceeasi soarta.

Pe cale de consecinta, daca, oricum, nu se mai respecta programul de guvernare, ne putem astepta la orice deviatie, nu doar fiscala. Motivele speciale sunt, acum: spaima deficitului bugetar, teama de consum excesiv, tahicardia contului de capital.

Ar mai fi si scaderea contributiilor sociale, ca solutie, dar nu ar rezolva mare lucru.

Si-atunci, mergem la tinta fixa – show pe TVA! Vrea, nu vrea premierul, aproape ca nici nu mai conteaza. Sunt sau nu de acord PNL si PD? Cui ii mai pasa? Daca FMI-ul se declara multumit, poate sa se incrunte si Mugur Isarescu, tot sistemul bancar si tot mediul de afaceri. Tot inainte, mandru TVA! OK, dar macar sa ni se spuna si noua ce ne asteapta. In direct, la televizor! Ca acolo se intoxica si se dezintoxica poporul.

Gabriela Vranceanu Firea
www.jurnalul.ro

Iliuta - Mircea Cartarescu

a 18 ani, pe cand eram literalmente un copil, am fost luat in armata si, timp de noua luni, am fost chinuit ca hotii de cai, alaturi de TR-istii din plutonul meu. Am iesit de-acolo alt om. Nu mi-a mai pasat niciodata de frig, foame, disconfort de orice fel. Daca a fi matur inseamna sa ai dintii sparti de la biscuitii de razboi, mintea zdruncinata de la garzile facute pe un ger de –20 de grade si neputinta organica de a mai suporta racnetele de orice fel, pot spune atunci ca am iesit din armata maturizat.

Colegii mei de pluton formau o galerie care-ar face gloria unui romancier. Ce de ciudati, ce figuri, cat de diferite caractere... As putea povesti despre ei la nesfarsit... Am sa ma opresc acum doar la dragul meu Iliuta, minerul din Valea Jiului nimerit printre noi. De-atatea ori m-am gandit dupa aceea la el. Si la prima, si la a doua mineriada l-am cautat temator cu privirea: nu cumva era si el pe-acolo? Nu se-nghesuia sa traga si el un bocanc vreunui ins cazut pe jos, care-si apara fata cu mainile? Nu tabarase si el cu bata pe vreo fata ce avusese proasta inspiratie sa se-mbrace in ziua aceea elegant? Nu era el cel care tocmai carpea o laba unui barbos, de-i sareau ochelarii cat colo? Sau poate statea si el pe jos, o data cu trei sute de ortaci, mancand dintr-o hartie la umbra Arcului de Triumf... Mai ales la a doua mineriada, coborand pe Ana Ipatescu spre Guvern, in mirosul intepator al lacrimogenelor, ma uitam atent la fetele sutelor de mineri care marsaluiau tacuti, ca atrasi de-un magnet, spre palatul Victoria. Mergeam umar la umar cu ei, fara nici o teama, poate tocmai pentru ca il stiam pe Iliuta, singurul miner pe care l-am cunoscut in viata mea. Nu l-am vazut niciodata la Bucuresti, nici n-aveam cum sa-l vad intre atatea mii ca el. Nu pot sa va spun ce usurat am fost, desi tare mi-ar fi placut, chiar si-n momentele alea teribile, sa-l imbratisez ca pe un frate.

Acum trebuie sa aiba vreo 56 de ani, s-o fi pensionat, minerii ies devreme la pensie. In armata era cel mai batran dintre noi. Avea 25 de ani si facea mare caz de asta. "Ba, io-mi bag p... Sa mai fug cu masca pe fata la varsta mea..." Iliuta-si baga aceea-n toate, in marsuri, in garzi, in trageri si-n armata-n general cu o voce miorlaita, de un comic absolut. Era-n grupa mea, in coada grupei, fiind mai mic cu un cap pana si decat mine. Arata ca un gnom, negricios de parca tocmai iesise din sut, cu o mutra de primitiv hirsut din desenele animate. Cand era fericit – si i se-ntampla des, caci isi iubea prietenii si se lumina de bucurie cand ii vedea – ranjea cu gura pana la urechi, plina de dinti innegriti. De fapt, n-avea-n dotare decat aceste doua expresii: plangareata, cu "io-mi bag p...", si fericita, cu cel mai naiv ranjet imaginabil.

N-am intalnit niciodata un om mai bun ca Iliuta, dar si mai rudimentar. Corespundea deplin teoriei "omului bun de la natura", a canibalului nobil. Daca ii erai prieten, iti dadea ratia lui de mancare si-ti cara arma in marsuri. Te asculta orbeste, convins ca tu, la 18 ani, ai inca mintea limpede, pe cand el, la varsta lui... N-aveai decat sa-i spui: "Iliuta, il vezi pe tipu-ala? ala m-a batut pe mine o data. Du-te si bate-l si tu!", si el deodata racnea "Sa-mi bag p...!", apoi zvacnea de pe loc si sarea la bataie de abia-l puteai opri. N-avea nevoie de prea multe explicatii. Ne jucam cu Iliuta, noi, prietenii lui (clubul celor mici de statura din coada plutonului), cum ai manui un ursulet stangaci si copilaros: "Iliuta, cutare m-a-njurat!". Si minerul pigmeu tabara pe el. "Iliuta, te cheama tov. lent!". Si el fugea la raport, inghetand, apoi, singur pe platou, cate-o ora-ntreaga. Nu se supara pentru farsele noastre. Ranjea cu dintii lui de vampir si cel mult se prefacea ofensat: "Ba, si voi... sa-mi bag p...". Iar apoi, la cina, isi impartea iar mancarea cu noi, plangandu-se, la 25 de ani, de batranete.

Daca nu l-as fi cunoscut pe Iliuta, m-am gandit de multe ori, as fi urat acum minerii din toata inima.
I-as fi considerat niste monstri iesiti din gaurile lor ca sa faca rau, orbiti de soare si intaratati de aerul tare al lumii de la suprafata. Caci i-am vazut cu ochii mei batand si vandalizand pe strazile Bucurestiului. Acum stiu ca am mers candva umar la umar, spre Guvern, pe Ana Ipatescu, cu cateva mii de Iliuta carora li s-au aratat partidele istorice, ziarele de opozitie, intelectualii si studentii din Bucuresti si li s-a spus: "Uite, aia ne-njura!". Si miile de Iliuta, prea imbatraniti de munca in abataj ca sa mai gandeasca cu mintea lor, au racnit, toti deodata: "Sa-mi bag p...!". Si-au dat iures spre cei vizati prin mirosul iute al lacrimogenelor.

Prostiti de Cozma, de Iliescu, de securistii infiltrati printre ei si de oricine a mai vrut sa-i prosteasca, minerii au suportat apoi blamul national fara sa-nteleaga cu ce sunt vinovati – si, in definitiv, fara sa fie – cu acelasi ranjet larg, naiv si nedumerit pentru care-l iubeam atat de mult pe colegul meu de armata, Iliuta.

Mircea Cartarescu - Jurnalul National
www.jurnalul.ro

Tara cu program fix - Marius Tuca

Ei în continuare rup uşa la ora trei, trei şi jumătate. Lor li s-a terminat programul, după cum spunea o tanti în gura mare, o tanti care lucrează în slujba cetăţeanului, întrebată în legătură cu o informaţie publică.

Pe vremuri demult apuse, dar nu şi uitate, după-amiaza, pe la trei, trei şi jumătate, cea mai mare parte din România se încolona frumos şi pleca grabită spre casă. Fabrici, uzine şi întreprinderi se goleau ca la comandă, lăsând loc schimbului urmator ca într-o ştafetă coordonată de Dumnezeu ştie de unde. Era fuga noastră dintr-un comunism bolnav, care ne-a marcat viaţa ca o maşină de pontat, fuga noastră din cenuşiul de producţie spre cel de acasă, unul mai disperat ca altul, unul mai fără de întoarcere ca altul. Mereu, la aceeaşi oră, nefericirea venea întotdeauna la fix, plecam spre casă cu aerul unei eliberări. Ca şi când celulele noastre, cele de bază şi ale societăţii totodată, şi la propriu şi la figurat, reprezentau întruchiparea libertăţii. Şi, vai, era o libertate cu preţ redus, o libertate de-o noapte pe alta, o libertate de la o amagire la alta, era o libertate înşelătoare care te obliga să nu-i pierzi gustul, tocmai pentru a ţi-l dori şi mai tare, eventual până-n pragul sinuciderii şi înapoi.

A trecut vremea şi moştenitorii mentalităţilor din epoca de care vorbeam sunt mai vii, mai puternici, mai curajosi, dar şi mai pilduitori ca niciodată. Mecanismul gândirii lor a ramas acelaşi, nealterat! A mers uns, fără să dea vreun rateu în cei cincisprezece ani în care s-a schimbat lumea, darmite… pardon, reformulez: s-a schimbat România, darmite lumea.

De fapt, nici nu mai contează cine s-a schimbat, ce s-a schimbat, contează cine nu s-a schimbat şi, mai ales, ce nu s-a schimbat. Ei în continuare rup uşa la ora trei, trei şi jumătate. Lor li s-a terminat programul, dupa cum spunea o tanti în gura mare, o tanti care lucrează în slujba cetăţeanului, întrebată în legătură cu o informaţie publică. Dumneaei era în afara programului, dumneaei plecase de la “servici”, dumneaei era în afara lumii.

Şi ca dumneaei sunt mulţi. Care cred ca România e capitalistă şi deci are program fix. Nu ne putem permite luxul s-o lasăm să facă ore suplimentare, să stea peste program, s-o impovărăm cu orgoliile şi ambiţiile noastre de mai bine, de prosperitate. Pentru că-n cele din urmă ar avea de suferit, nu-i aşa, poporul. Ori asta nu se poate! Până aici! Să nu-i luăm acest drept moştenit din moşi-strămoşi. S-o lăsăm în continuare să rupă uşa la trei, trei şi jumătate, să respire, altfel riscăm să sară-n aer de atâta muncă!

Doamne fereşte!

Marius Tuca - BrandingRomania.com
http://www.brandingromania.com

Gasca mea sau creditul nostru?

Cultura creditului. Grea problema! Angoasanta încercare. Românul s-a nascut poet, dar nu si bancher. Nici macar economist. Sau econom. Iar asta se vede la tot pasul. Multi se înghesuie sa ia credite. Da, dar pe termen scurt. Un an, trei, cinci. Cât stiu aproape sigur ca nu se poate întâmpla ceva marcant în viata lor. Desi situatii neprevazute apar la tot pasul. De credite pe 15-20 de ani românii nu se prea arata interesati. Si, chiar daca o fac, la strâmtorare, nu sunt împacati cu gândul ca vor fi datori bancii pâna la pensie. Oricum, bancile au grija sa nu acorde împrumutul decât pe perioada care îi ramâne clientului pâna la pensionare.
Povara ca o viata întreaga va fi agatat de plata unui credit îl copleseste pe românul de rând. Chiar si pe cel cu venituri relativ frumoase. Cei care îndraznesc totusi sa semneze un contract de creditare pe toata viata, cum se spune, o fac în speranta ca, într-o zi, vor fi în stare sa achite suma împrumutata în avans. Sa pice o promovare, o mostenire, un câstig la Loto, ceva din cer care sa-i ajute sa lichideze debitele.
Împrumuturile pe termen lung pentru persoane fizice sunt îndeosebi cele pentru case. Dorinta de a avea deasupra capului un acoperis despre care sa spui ca-ti apartine e mai mare decât groaza de a fi dator la banca. Asta e clar! Ce nu îi este clar însa clientului e ce va putea face si drege pentru a scapa totusi de povara.
De unde atâtea temeri si atâtea îndoieli? De la început. Adica de la începuturile noastre, pentru ca suntem înca la debutul economiei de piata functionale, în care creditul ar trebui sa fie la fel de banal ca mersul la stomatolog. Dar, la fel cum, în România, la stomatolog omul se duce cu teama, nemaivorbind ca e un lux - doare la buzunar, caci pentru durerile fizice s-au gasit anestezii eficiente -, la bancher clientul vine tot cu teama. O problema care nu va putea fi rezolvata decât prin educarea copiilor si nepotilor celor care acum sunt clienti sau ipotetici debitori bancari.
Se vorbeste despre rigiditatea americanilor în relatiile interumane, despre modul in care, aproape îndobitocit, muncesc pâna cad si nu mai au timp nici de familii, daramite de prieteni, petreceri, terase, cluburi etc. Cel putin în anii în care doresc sa-si consolideze o afacere ori sunt în ascensiune într-o companie. Nu intra aici vârfurile.
Dar se mai vorbeste si despre miile de români care nu s-au integrat în societatea americana pentru ca nu au reusit sa se adapteze vietii fara chermeze, distractii, poante, timp liber la dispozitie si distante lungi ce-ti taie cheful de a mai iesi din casa. Normal. La noi, oricât ne-a fost de greu, o lada de bere, doua kilograme de pasta de mici si-un pandispan erau de-ajuns ca pretext pentru a folosi în chip distractiv timpul liber, poate prea liber. Ceea ce un american nu-si permite. Creditele pentru casa, mobila, electrocasnice, masina, excursie îl fac sa fie dedicat muncii si mai putin placerilor. Odata cu imprumuturile la banci, capata bunastare, dar si griji. Grija locului de munca, grija sanatatii, grija familiei.
Noi suntem învatati sa nu depindem de nimeni, sa nu fim constrânsi de reguli, sefi, datorii si onorarii. Pe român îl oboseste si factura de la telefon, iar rata unei case îl face sa-i sara mustarul, pur si simplu.
Acum, noi trebuie sa decidem, fiecare familie în parte, ce vrem. Sa traim într-o atmosfera boema, cu muzica anilor 70 rasunând nostalgic, la un pahar de vorba si-o halba rece ca gheata, laolalta cu amicii - la zi cu ultimele bancuri de pe net -, dar cu zero confort, zero proprietati, zero perspectiva, sau sa punem mintea si osul la treaba, ca sa luam zece credite, pentru zece case, zece masini, zece vacante. Exagerez! Dar numai putin, ca sa se înteleaga ceva. Nu-mi dau prietenii pentru un credit ca s-o duc mai bine. Dar, într-o zi, s-ar putea sa-i pierd oricum, daca ei vor întelege, mai grabnic decât mine, ca timpul înseamna bani. Si, în ziua de azi, ca sa-ti permiti sa ai timp, trebuie sa faci, mai întâi, bani.

Gabriela Vranceanu Firea
Saptamana Financiara
www.sfin.ro

Unde-s multi, puterea creste! - Matei Bejenaru

Incepind cu vara anului trecut, am putut vedea cu totii pe sticla televizorului un spot publicitar pe care vreau sa vi-l descriu si analizez acum. Undeva, intr-un cartier cu blocuri, asa cum intilnim peste tot in orasele si oraselele noastre, o echipa de muncitori lucra la un sant pentru pozarea unui cablu electric. Si „robotea intr-un clasic stil romanesc“: patru muncitori stateau la o tacla si probabil la un pahar, iar unul se caznea sa dea cu tirnacopul. La un moment dat, dupa ce primeste indicatii pretioase de la colegii sai cheflii, muncitorul da o „lovitura mortala“ cablului electric, urmeaza o explozie si, pentru ca regizorul s-a jucat cu povestea noastra plasind-o pe timp de seara, intreg cartierul ramine in bezna.

A doua zi, intreaga echipa de muncitori isi viziteaza colegul accidentat la spital. Dupa ce scapa de privirea acra a unei asistente medicale, pe care parca am mai vazut-o in Moartea domnului Lazarescu, recentul film de succes al lui Cristi Puiu, prietenii de munca sustinuta scot repede o sticla de coniac cu un nume de pe timpul lui Ceausescu ce ne vorbeste despre unire si incep sa bea pe ascuns din pahare de plastic. Viciul a invins!... Umorul negru ajunge la apogeu in final, cind unul dintre prieteni se adreseaza colegului bandajat peste tot si cu piciorul suspendat de un cirlig, cerindu-i sa repete figura pe care a facut-o atunci cind a luat contact direct cu dusmanul numit curent electric. Am ris si eu ca si dumneavoastra cind am vazut spotul, care a reprezentat pentru mine semnalul unei etape noi in publicitatea romaneasca, cind am redescoperit ca si oamenii simpli, care au bani putini, consuma – si trebuie facuta publicitate si pentru ei, nu numai pentru tineri, gospodine si alte segmente de populatie urbana.

Grafic-designerii de azi raspund si nevoilor societatii in ansamblu

De altfel, publicitatea este ca un folclor luxuriant, care amesteca in creuzetul sau cultura inalta cu cea populara si ne transmite mesaje subliminale, colonizindu-ne spatiul mental si organizindu-ne „pe ascuns“ viata. Traim cufundati intr-un ocean de imagini, care ne impacheteaza in produse-brand-uri nu numai obiectele materiale de care ne folosim zi de zi, dar si dorintele, visurile si aspiratiile. Cu alte cuvinte, viata noastra este modelata dupa „costumul consumului“. Si aici un rol important il joaca grafic-designer-ul. Nu intimplator, el are o meserie foarte bine platita, dar care ii extrage toata energia creativa, asemenea felului in care am sorbi insetati, printr-un pai, tot sucul unei portocale.

Grafic-designerii ultimului deceniu folosesc din plin computerul pentru creatia lor. Iata citeva teme pe care acestia si le pun acum, cind presiunea globalizarii si a unificarii pietelor si a consumului face ca reclama sa se adreseze nu numai publicurilor locale: stergerea granitelor dintre discipline, dorinta de a face conexiuni emotionale, importanta continutului, cresterea exponentiala a cantitatii si complexitatii informatiei, nevoia de simplificare si, nu in ultimul rind, necesitatea relevantei etice. Grafic-designerii de azi nu raspund doar nevoilor clientilor lor directi, dar si societatii in ansamblu.

Pe masura ce puterea noastra de cumparare va creste, si acest lucru a inceput, reclama din peisajul autohton se va diversifica, inglobind teritorii nebanuite doar pentru a „prinde in plasa“ noi consumatori. Problema este daca relevanta etica va mai fi luata in calcul...

http://www.polirom.ro/supliment/

Suplimentul de Cultura

Gripa - Nora Vasilescu

Izolarea ariei comuniste faţă de invazia informaţiei vizuale poate fi lăudată de aceia pentru care ideea de superioritate spirituală a Estului poate a li se părea o comfortabilă lume de pluş în care să ne înfundăm marii ochi de struţ, dar mie-mi aminteşte mult mai Gicu Şerbandegrabă de situaţia acelor băştinaşi nenorociţi care nu cunoscuseră boli banale cum ar fi gripa şi a căror seminţie a ajuns extinctă la scurtă vreme după sosirea strălucitoarelor galioane ale Conquistei.

Fiindcă hai să întoarcem totuşi gâtul la stânga şi la dreapta noastră să constatăm fără atâtea complexe de stimă faţă de propria societate, suntem nevaccinaţi. Şi mai cu seamă atunci când avem responsabilitatea educaţiei altora. De la părintele care-şi lasă odraslele cu orele pe canalele de mai mult sau mai puţin calitate desene animate, fericit că odraslele cu pricina nu aleargă, nu fac zgomot şi nu cer nimic câtu-i ziulica de lungă, până la aceia cărora le interzic copiilor accesul la televizor şi la calculator în speranţa că asta îi va face a iubi cărţile, habar n-avem care sunt soluţiile problemelor noastre, nu avem nici cea mai apropiată experienţă în a manipula acest mediu, cu atât mai puţin a da altora direcţie prin el.

Şi să nu ne minţim cu atâta uşurinţă. Pe vremea noastră studiul individual nu era nici pe departe o problemă mai puţin serioasă, deprinderea lui depindea în întregime de părinţi, cu foarte puţine excepţii care, la nivelul unei populaţii, nu au nici o relevanţă. De cealaltă latură însă omul mediu occidental, acela fără studii universitare, undeva între 30 şi 50 de ani, posedă o cantitate de informaţie incomparabil mai mare decât acelaşi individ mediu din societatea noastră cu toate că, teoretic, omul nostru ar trebui să se afle mai "citit" (dat fiind că în perioada de formare nu a avut altă "distracţie"), ori mai educat (fiindcă şcoala noastră, nu-i aşa, a fost mult mai serioasă decât aceea occidentală).

Şi nu e totuşi un paradox aşa cum se arată a fi la prima vedere. Ci o consecinţă reală a unei politici de stat pe de o parte, care nu s-a îmbătat cu apa rece a educaţiei pe care poate, cine ştie dacă, părinţii o dau acelor copii ai unei generaţii, şi, pe de altă parte, nici nu s-a iluzionat asupra cantităţii de lucruri pe care un individ în şcoală le poate acumula.

Din acele manuale cu mult mai puţină informaţie decât ale noastre copilul occidental mediu a învăţat totul tocmai fiindcă i-a fost uşor şi nu au fost neapărat necesari bunicii ori părinţii de gardă ca să şi-o însuşească. Iar de cealaltă parte, impactul iniţial strivitor al informaţiei televizate a atins pragul de la care ea se poate ignora şi mai ales selecta de către subiectul cu o inteligenţă normalaă prin impuls propriu.

Părinţii care ei înşişi au trecut pe aci pot ţine un ochi suficient de avizat asupra copilului care acum browsează internetul ori se joacă ca, fără mari eforturi să sesizeze dacă ceva e în neordine, dacă, spre exemplu, normala plăcere, adeseori atât de educativă a jocului, poate trece în act compulsiv ori dacă celălalt ecran, cel al televizorului exercită interesul normal, călduţ, prezent asupra atâtora, sau trece dincolo de asta şi atunci poate atenţia copilului ar trebui redirecţionată.

Cum vom trece noi peste toate acestea? Cum ne vom vaccina din mers noi ca succesive generaţii? Cu linişte şi optimism, probabil, şi mai ales fără superiorităţi false şi fără gratii peste tastatură.

Agora Online

www.aol.ro

Scrisori din lumi nevăzute - Robert Turcescu

Am primit două scrisori. Aparte. Şi nu e prima oară cînd cedez acest colţ de pagină - care chiar vrea să prezinte şi alte glasuri, şi alte păreri! - unor rînduri şi gînduri venite în plic pe adresa subsemnatului. Elisabeta Butunoi şi Silvia Scarlat chiar există. Doamna Butunoi are probleme mari în lumea în care trăieşte. De cealaltă parte, în lumea ei, doamna Scarlat are soluţii. Iar noi, graţie lor şi Poştei Române, pătrundem încet-încet într-o altă dimensiune, a unor lumi nevăzute.


Domnule Director General,

Subsemnata Butunoi Elisabeta din Galaţi, strada Anghel Saligny nr. 147, aduc la cunoştinţă următoarele:

În ziua de 11.02.2005, ora 18, veneam din oraş, în scara blocului, în hol, am fost agresată verbal de Caloianu V. Angel (17 ani). Era împreună cu Cosmin (17 ani), alţi doi inşi (17 ani) prieteni ai lui Adrian şi Alexandru. În scara blocului fumează, umblă la cutiile de poştă, la fişier, scriu pe pereţi (tot felul), trîntesc uşile, a căror geamuri sînt sparte, vorbesc urît, înjură, urlă, consumă alcool. În urma lor este un dezastru. Era întuneric. Au luat becul.

În ziua de 21.02.2005, ora 19, Angel C., de pe terasa blocului mi-a strigat "Fă curvă!", "Curvă, curvă, curvă!". Afară erau foarte mulţi copii, de toate vîrstele, grupuri mari şi mici. Aproximativ 20.

În ziua de 06.01.2005, ora 23, mi-a aruncat cu pietre în geamuri la sufragerie, la balcon. De asemenea în ziua de 07.01.2005, ora 22.

La aceste infracţiuni a fost însoţit de Cosmin, de George (18 ani), Silviu (17 ani), Cristi (14 ani), Ionuţ (17 ani), Iuli (17 ani), Cătălin (17 ani).

În ziua de 03.01.2005, între orele 14 şi 16, soneria de la uşa apartamentului meu a fost arsă şi cutia de poştă pe partea de jos, iar în cutie erau hîrtii arse, beţe de chibrit arse.

Autorii sînt aceştia mai sus menţionaţi.

Angel spune: "Mie nu-mi face nimeni nimic; n-are ce-mi face. Eu sînt copil!".

.

Fumează, consumă alcool. Nu urmează cursurile şcolare. Este trimis de reţeaua de crimă organizată.

11.02.2005
Butunoi Elisabeta


Domnule Robert Turcescu,

Subsemnata Scarlat Silvia cu domiciliul în Bucureşti, str. Seg. Maj. Cara Anghel 7 vă aducem la cunoştinţă următorile:

Trebuie să provoduiţi mai mult rugăciunea la antena Bucureştiului cele 10 porunci ale lui Dumnezeu. Să le ştie populaţia ţări că poate mulţi nu le ştiu că dacă nu se respectă e un păcat pe România.

Fetele tinere interzis să mai umble cu piciorile goale şi cu burţile goale faţă de populaţie oameni poftesc şi se naşte păcatul.

Revistele să nu mai fie puse femei şi bărbaţi goi şi asta e un păcat.

Provăduiţi ca toţi ţărani cînd văd că vine necazul peste ei, cu toată comuna de oameni să se roage cu mîinele ridicate în sus spunînd aşa, Doamne opreşte-ţi mînia pornită cu dreptate asupra noastră. Şi iartă-ne dar, ei mai mult cred că înjură. Spuneţi la radio ca să ştie toate comunele că dacă ei fac aşa Dumnezeu nu le dă pedeapsă. Nici ţăranii nu mai sînt curaţi cum erau acu 100 ani în urmă. Calcă uşor poruncile Domnului şi mult vorbiţi de Dumnezeu nu toate minciunile se provoduesc.

Altfel să ştiţi că sar putea să perim. Toate telegramele date de Dumnezeu de sus cu aceste pedepse trebuie să ne gîndim cu toţi unde este păcatul stăm nepăsători şi privim la necazuri trebuie să facem şi noi ceva să ne fie bine.

Şi să facem pe ale lui bunul Dumnezeu nu pe ale lui Satan (Diavol). 2 iunie 2005, Dumnezeu să vă binecuvinteze.

familia Scarlat Silvia

Robert TURCESCU

www.algoritma.ro/dilema

Dilema Veche

Ateneu vs Sala Palatului

Nevasta mea închide ochii cînd facem dragoste", spune un personaj din Benny Hill, într-un cerc de amici. "De ce?", sar toţi, curioşi. "Detestă să vadă că mă simt bine", replică omul.

M-am gîndit la bancul ăsta sîmbăta trecută cînd, vreme de o oră şi jumătate, am asistat la un concert de muzică simfonică contemporană. Cînd am ieşit, mi-era clar că aproape toţi autorii au pornit în carieră de la un principiu simplu: dacă omul pleacă mulţumit, nu mai e artă. Dacă reuşeşte să fredoneze, e de-a dreptul o catastrofă. Dacă chiar îi place, e fie nebun, fie are o solidă cultură muzicală.

În medicină, medicamentele care fac rău omului sînt testate înainte pe animale, după care vin la rînd voluntarii umani. Dacă aceştia se simt rău, fug în lume sau au cine ştie ce efecte secundare, medicamentul e oprit de la vînzare. În muzica contemporană e invers: dacă ieşi din sală ameţit şi pe jumătate surd, compoziţia e sigur bună de festival.

Totuşi, există lucruri chiar mai rele. Peste drum de Ateneu, un afiş pentru un concert de manele mi-a confirmat temerile: nu există cale de mijloc. Eşti fie cu poporul, fie împotriva lui. Te înţelege perfect sau nu poate să te suporte.

Acum, la drept vorbind, publicul de la concertul de muzică contemporană îmi e cu mult mai apropiat decît cel de la manele. La contemporană fiecare încearcă să-şi ascundă trăirile (oroarea la auzul ţignalelor, spaimă cînd orchestra face ca trenul sau enervarea c-a plătit 100 de mii doar ca să-şi ducă timpanul la tocat). La manele, fiecare ştie ce gîndeşte celălalt - tocmai pentru că nimeni nu face un secret din asta: "Supărat sînt, Doamne, supărat" sună versurile cele mai explicite. Ironic - pentru că, de fapt, supăraţi sînt cei de la Ateneu, şi nu veselii petrecăreţi de la Sala Palatului.

Evident, mai există o diferenţă între cele două grupuri: maneliştii îi bat oricînd pe contemporani. Nu doar că sînt mai mulţi, dar au şi mai multă energie. Mănîncă mai multă carne şi citesc mai puţine cărţi, chestie care

.

umflă muşchii şi te curăţă de inhibiţii. Melomanii au convingeri puternice şi sofisticate, însă nu le pot susţine dincolo de primul urlet al concurenţei. Maneliştii îşi schimbă convingerile în fiecare seară la OTV, însă a doua zi le pot împărtăşi (şi chiar bagă în cap, la propriu) oricui, fără să poată fi întrerupţi. Vorba lui Pristanda: "curat contemporan, da' umflaţi-l!".

De fapt, dacă stai să te gîndeşti bine, cele două publicuri au frustrări comune: celebrităţile sînt pe scenă, nu în sală. Viaţa celor care ascultă e mai modestă, poate mai tristă şi sigur mai puţin strălucitoare decît a celor de pe scenă. Numai că unii acceptă chestia asta şi-o exhibă public la Sala Palatului sub forma unei sănătoase invidii (iote-al dracu' Adrian ce maşină are!) în vreme ce ceilalţi tac, înghit şi aplaudă politicoşi la Ateneu (ba chiar unii, mai hîrşiţi în ipocrizie, strigă şi bravo!).

Pe de altă parte, există diferenţe de cultură între cele două categorii sociale - dincolo de şcoala generală vs facultate. Unii studiază ani şi ani ca să le placă muzica contemporană (în loc să facă bani), în vreme ce alţii îşi beau banii cum îi fac şi se duc, fără complexe, la muzica pe care o plac din prima, fără pregătire. Din nenorocire, istoria tinde să le dea dreptate acestora din urmă: e suficient un drum prin Cotroceni, secţiunea cu vilele nomenclaturii de secol XIX tîrziu, ca să descoperi că "banul e mai bun ca cartea".

Dar nu v-am spus cum am ajuns la concertul de la Ateneu (încălcînd toate principiile de viaţă ale metalistului ajuns la maturitate). Ei bine, m-au dus nişte amici francezi. Spre onoarea celor două naţiuni însă, pot mărturisi c-am împărţit totuşi ceva în seara aceea: nici lor nu le-a plăcut şi-au mai şi avut curajul să vorbească despre asta. Iată deci, doamnelor şi domnilor, cultura europeană încă n-a reuşit să elimine sinceritatea publicului... E ultimul obstacol care desparte lipsa de interes pentru starea ascultătorilor de deplina consacrare artistică.

P.S. Aştept un critic de muzică contemporană să mă convingă că, de fapt, mi-a plăcut concertul.

Lucian Mandruta
www.algoritma.ro/dilema

Dilema Veche

Evenimente pierdute - Lucian Mandruta

Cand nu stie ce sa faca cu marfa lui, neamtul ii adauga o inventie. Francezul o vopseste intr-o culoare noua si la moda. Americanul ii trage o dunga de crom si-i mareste dimensiunile cu 25%. Japonezul o face, din contra, mai mica si cu mai multe butoane. Iar elvetianul scoate toate smecheriile electronice si-i pune un arc si-o cheie (facute de mana, desigur, la Basel). Romanul are o reteta mai simpla: cand nu stie ce sa mai faca nou cu afacerea lui, face un seminar. Un eveniment. O petrecere-surpriza (anuntata in ziare, ca sa nu fie nici un dubiu) sau o intalnire cu participare internationala pe problema atat de arzatoare a cotelor unice de impozitare in tarile comunitare (rima e neintentionata, dar revelatoare).

Re scara participantilor de profesie, evenimentele nu se clasifica dupa gradul de interes al expunerii (se stie, dupa primul sfert de ora, poti adormi chiar la prelegerea pe probleme de career management a Monicai Barladeanu in costum de baie). Din contra, cel mai important lucru la un seminar e meniul. Imi aduc aminte ca acum aproape un deceniu am fost invitat la prima editie a unui festival de media – unul dintre cele mai opulente evenimente pe care l-am vazut vreodata. In concurs au fost inscrise zeci de filme si emisiuni de televiziune – dar va spun sincer ca nu-mi aduc aminte decat de o scena: un invitat mancand cu lingura icre negre. Nu la televizor, ci in fata mea. Am stat zece minute la spectacolul asta, cu atat mai fascinant cu cat omul se inverzea cu fiecare imbucatura – dar nu renunta. Icre negre gratis: cum sa ratezi asa ceva in 1996?

Astazi, industria seminariilor s-a maturizat. Meniul a ajuns sa cuprinda fazani si mistreti (la seminariile organizate de companii de asigurari si banci), somon si branza frantuzeasca (firme din industria farmaceutica), pui indian si orez thailandez (importatorii de masini) sau sandvisuri populare cu branza si mici (institutii bugetare si programe Phare cu buget redus). De la prelegerile cu ochelarii pe nas, citite din foi de tipi burtosi si transpirati, s-a ajuns la prezentarea PowerPoint pe cate trei ecrane deodata, tinuta de un cetatean cu lectia invatata pe dinafara, care topaie pe scena in genul tele-evanghelistilor americani. Progres prin tehnologie, cum zice un slogan...

Se spune ca nimic nu poate opri din drumul ei o mare idee. Aforismul asta a aparut, fara indoiala, inaintea seminarului – institutie care e capabila sa transforme intr-o propunere neinteresanta chiar ideea unei seri in oras cu Angelina Jolie. De multe ori, cele mai bune idei sunt ruinate chiar de purtatorii lor, care cred ca e nevoie de o ora si jumatate de discurs pentru a te convinge ca salata e mai buna decat cartofii prajiti (s-a intamplat, la o intalnire a nutritionistilor). Cei mai mari sabotori de seminarii sunt liderii de business, care se simt jigniti cand le dai cinci minute sa vorbeasca: dupa ei, rangul inseamna posibilitatea de a plictisi o sala intreaga, jumatate de zi.

Dar ce conteaza: organizatorii isi judeca succesul dupa "cine vine" sau "cati sunt in sala", nu neaparat dupa "cu ce te alegi". Un seminar cu sala plina de la care lumea pleaca cu burta idem e socotit, dupa canoanele industriei, o capodopera.

Mare greseala. Am fost saptamana aceasta la un seminar de media intre prieteni, cu lume mai rarefiata – insa vorbe mai dense – si mi-am adus aminte care e rostul unei astfel de intalniri. Si anume, sa aflam ce gandesc ceilalti. Sa plecam si cu ideile altora in minte, nu doar ale noastre, mai proaspete dupa sase ore de somn. E cam simplu spus, dar asa suna toate marile tentatii... Stiti vreo vorba mai sexy decat "Vino sa afli"?

Lucian Mandruta
www.jurnalul.ro

Esti cine te conduce!

Mindruta
Esti cine te conduce! De ce sunt masini pe care n-am sa le cumpar niciodata, oricat de bine si de repede ar merge?

In fiecare zi, in drum spre serviciu, ma opresc la o bariera. Planificarea subtila a CFR-ului face ca, la orice ora as pleca, sa intalnesc un tren. Eu si inca 30-40 de soferi. Coada se intinde de obicei pe jumatate de kilometru si dureaza in medie un sfert de ora. In fiecare zi, cineva n-are rabdare sa stea la rand si se baga in fata. Trece prin fata noastra, a fraierilor, si se duce pe contrasens, pana langa linia ferata, gata sa treaca primul. Sau prima, fiindca nici doamnele nu mai sunt ce-au fost. Si pe ele le-a stricat masina aceea. Marca aceea, de fapt. Exista un anumit brand care, in Romania, vine cu nesimtirea instalata de serie. N-o pune fabrica acolo, ci utilizatorii de dinaintea ta. Chiar daca masina e noua, mitocania e deja in ea. Si nu poti s-o scoti nici in service si nici la psihiatru. Nu poti sa te aperi de ea cu nici un calmant.

Cand ajungi cu ea in pom, gard, zid sau rau de munte, nici politistul nu te mai intreaba cum s-a intamplat. Stie. A vazut emblema! Si ofteaza: nu esti primul maniac care isi cumpara masina pentru a-si umple lipsa de valori, de bun-simt si de educatie. Altfel spus, nu esti primul pilot inchipuit pentru care viata e o cursa necinstita. Sper ca n-ati recunoscut brandul. Sa va dau un pont: poate ca nu e doar unul! Si, de fapt, nici nu conteaza asta, pentru ca nu vorbim de masini, ci de oameni. Ei au transformat un brand aspirational, dincolo, intr-o masina de care lumea de pe trotuar se fereste instinctiv, aici. Acum cativa ani, un amic-sef de companie imobiliara din provincie, mi-a pus in fata urmatoarea dilema: venise la el un lautar de manele cunoscut, care voia sa-si cumpere casa intr-un ansamblu de alte zece pe care amicul meu le construia.

Conceptul investitiei era destul de simplu: case mari, gradini, paza la poarta ce mai, Occident. Lautarul nostru, o figura dubioasa, cantaret pe la mesele lumii interlope, voia si el sa stea acolo. Si era gata sa plateasca oricat. Iar amicul meu voia sa stie daca era bine sa-i vanda. Recunosc, am facut un gest complet incorect politic si i-am spus sa nu faca asta. Dintr-un motiv pur economic: lautarul acela era in mod evident necopt pentru a-si respecta vecinii. Umbla cu masina cu geamurile deschise si muzica data la maximum chestie pe care e de presupus ca urma s-o faca si acasa. Era prieten cu toti hotii, borfasii si prostituatele din oras si ce te faci daca va vrea sa-i cheme in vizita sambata dupa-amiaza, cand lumea isi scoate copiii pe alee? Un lucru urma sa se intample sigur dupa mutarea manelistului: valoarea proprietatilor din jur era destinata sa scada. Asa cum se intampla in orice loc rau famat. Evident, amicul meu construia si vindea mai departe altora, asa ca avea optiunea sa nu-i pese de toate aceste argumente. Insa si in afacerea asta se lucreaza cu reputatie pe care o construiesti in genere cu clienti fericiti, nu cu aia care te blesteama in toate directiile. Asa ca n-a vandut. Ei bine, importatorii de masini au o problema similara: dobitocii vor si ei sa-si cumpere masina. Manelistii nu suporta mersul pe jos. Nici baronii locali nu sufera bancheta incomoda a trenului. Chiar si cutitarii au nevoie de un cupeu puternic, cu care sa plece repede de la locul faptei. Dealerii de droguri cer portbagaje usor de curatat si motoare agile. Figurantii care ranjesc la familiala ta la stopuri si pe care ai vrea sa-i calci cu compactorul au si ei nevoie de decapotabile.

Autor: Lucian Mindruta
Aparut: Numarul 1 - Mai 2005
http://www.topgear.ro

Iluzionistul - Robert Turcescu

Să ne întoarcem în timp, undeva, în ultimele zile ale lui '89 sau primele zile ale lui '90. Văzute de sus, străzile oraşelor româneşti arată la primele ore ale dimineţii ca nişte cozi de balaur: românii cumpără ziare şi pentru asta stau încolonaţi cuminţi la tarabe şi chioşcuri precum soldaţii unei armate obosite. Le e foame. Se hrănesc cu România liberă, Adevărul, Tineretul liber, Zig Zag... Tiraje uriaşe. Sute de mii, milioane de exemplare.

Într-un birou din fosta Casă a Scînteii, un termoplonjor rusesc fierbe cafeaua de dimineaţă. Zgomotul apei clocotite se suprapune clănţănitului maşinii de scris. Şi lui îi e foame. Ce are? O Dacia amărîtă şi un apartament la care ar mai fi de plătit rate pînă hăt, tîrziu, în 2004. S-a însurat de tînăr, cînd n-avea mai nimic, dar l-a ajutat Partidul. Nu cu mult, dar, simţindu-l talentat şi slugarnic, careva dintre tovarăşi sau tovarăşe l-a plăcut şi l-a luat sub aripa-i ocrotitoare. N-a zis nu, ce-avea de pierdut? Poate doar ceva timp scriind, din cînd în cînd, cîte un articol închinat Partidului sau Conducătorului iubit. Ah, da, a şi turnat un pic, nu mult. La Securitate. Cîteva rapoarte despre amici plecaţi în străinătate şi alte cîteva pagini despre studenţii străini din Regie. În rest, şi-a văzut de treaba lui. Pe cîţi nu i-a ajutat! A făcut rost de butelii, de aprobări pentru ARO, a adus videouri şi parfumuri din deplasările cu Dinamo în străinătate... Ce vremuri! Acum e o iarnă nenorocită, în care lumea proastă stă la coadă la ziare, pe vremuri stătea la coadă la pîine şi la salam Victoria. El n-a stat la coadă decît în primii ani de meserie, cînd nu ştia cum merg lucrurile. Apoi a învăţat: cartofii şi-i lua, în fiecare an, de la CAP Lunguleţu, carnea venea, de Crăciun, de la Căteasca. Un reportaj, două şi gata! L-au învăţat băieţii din Televiziune, ei ştiau mult mai bine lecţia cu filmarea şi mîncarea.
. Şi acum? Acum scrie de-i sar buricele degetelor! Un editorial pe zi, la gazeta cea nouă. De fapt, nici măcar nu e nouă. I-au schimbat titlul, echipa însă e aceeaşi. Mai puţin băieţii de la cenzură, care au plecat, de fapt, singuri, nu i-a dat nimeni afară. A rămas doar nea Popescu, securistul de treabă, pe care l-a transferat la corectură.

Şi uite că merge. Merge bine, se vinde. Are planuri mari, le-a scris într-o noapte, pe coperta unei cărţi de bucate: dacă o ţine tot aşa, la anul o să-şi schimbe maşina şi, cine ştie, poate se adună suficient cît să plece naibii de la bloc. Ar vrea o casă. Şi o tipografie. Dacă ar avea o tipografie! Una nouă, offset. Ar scoate şi cărţi, nu numai ziarul. Îi plac banii şi a văzut că poate să-i facă, dar visul lui ascuns rămîne tot televiziunea. Acolo e adevărata lovitură! Sau în politică, deşi a văzut căţărîndu-se pe dealul Mitropoliei prea multe figuri cunoscute. Nu, el o să facă bani şi abia apoi, cine ştie, dacă se plictiseşte, într-o zi o s-o dea pe politică. Şi-apoi, are, oricum, destulă putere. N-a aranjat el drumurile cu minerii? Nu l-a chemat preşedintele să-l roage să le ia apărarea? Nu i-a promis că o să fie bine? O să fie!

Întîmplările iernii de atunci se pierd acum în amintiri romantice. Cînd îl întreabă cineva cum a făcut primul milion are întotdeauna pregătită povestea inspiraţiei divine. Nimic despre dosarele primite de la foştii amici din Securitate, nici o vorbă despre zecile de camioane cu fel de fel de mărfuri băgate în ţară, fără acte, nimic despre telefoanele date unde trebuie şi, mai ales, cînd trebuie. Aici e, de fapt, secretul. Cineva l-a botezat, rînd pe rînd, director de gazetă, analist politic, guru al presei sau mogul media. Şi el a rîs, aşa cum rîde de fiecare dată cînd vede spectatori de circ, năuciţi de iluzionistul abil, celebru şi bogat, prin iuţeala lui de mînă şi nebăgarea de seamă a celorlalţi.

Robert TURCESCU - Dilema Veche

Tacerea mieilor I - Teodora Migdalovici

Intr-o adolescenta de om ne-a fost dat sa asistam, pe piata presei de profil, la transformari cat intr-o viata: am prins epoca in care agentiile refuzau sa comunice de frica desfiguranta a competitiei. Sufereau toate de spionita. Graffiti era singura agentie care avea un departament de PR. Nici nu mai conta ca finalul comunicatelor lor era de un delicios umor involuntar, caci ne anunta, inevitabil, cum agentia era pregatita pentru mileniul urmator. Poate deranja tonalitatea, caci la drept vorbind, dreptate aveau. La finele mileniului trecut, Graffiti era singura care prevedea, prin insolitul departament, ce explozie avea sa cunoasca meseria de PR-ist, din 2000 incoace. De dus, trebuiau sa se duca undeva produsele scolilor-fabrica de comunicare si relatii. Ce nu s-a prevazut era golirea de continut.

Asa am ajuns in epoca unde toti “vorbesc”, fara sa mai spuna mare lucru. Dupa o nedrept de scurta perioada in care onestitatea si comunicarea consistenta a facut cariera, cand fara prea mari complicatii te puteai vedea fata in fata cu sursa reala a informatiei, adica omul de decizie intr-o organizatie, a luat amploare PR-izarea noutatii, ceea ce foarte bine poate sa insemne ocultarea sau, dupa caz, pocirea ei intr-un chip fanfaronistic, transformand cu succes de casa “relativ interesantul” in “platitudine”.

Ce-a insemnat asta pentru presa? Legumirea unei bune parti a jurnalistilor – cel putin din presa specializata. Nu mai sunt animale de prada, gata sa alerge mile intinse pentru o informatie care, publicata, sa epuizeze o editie la prima ora a diminetii. Nu-i mai ispiteste goana dupa noutate, dupa adevarul gol-golut, dupa detaliile care fac diferenta. Nu (mai) au instinctul organizarii informatiei in esentiala, tolerabila ori buna de pus la cos. Nu (mai) stiu ce e important si ce e derizoriu. Stau bine-mersi in redactii ca intr-o zoo de semi-lux. Sunt imbuibati cu margarina, suc si comunicate aproape tot la fel de pline de E-uri. Pe mail se inghesuie noutatile de carton. Salariul il ridica de doua ori pe luna. Multi dintre ei, la fel de slabi ca partenerii lor, PR-istii, ingroasa randurile celor care matura cu inconstienta sub carpeta ce-ar merita adus sub ochiul public, la adapostul unor “stiri” care nu transmit mai nimic.

Colac peste pupaza, a aparut si evoluat moda “parteneriatelor media”. Adica un fel de alianta pasagera, prin care, tacit, eu te expun, tu scrii de bine. Strutii infoiati pot face zgomot, dupa cum mieii pot sa taca. Sau sa zbiere, dupa caz. Si damblaua “parteneriatelor” a avansat atat de mult, incat astazi admiram placid strutocamile de presa: evenimente importante despre care se tace suficient, maruntisuri expuse supraponderal. De pierdut, are in primul rand cititorul. Dar intr-o lume cu oameni atat de ocupati, cui sa-i mai pese si de el?

In partea a doua a editorialului voi vorbi despre cum se poate face o campanie de PR care sa functioneze dincolo de parteneriate. Studiu de caz: Festivalul Cannes Lions.

MarkMedia.ro

Sentimentul romanesc al isteriei (de Mircea Cartarescu)

N-am crezut niciodata in specificul national, in "sentimentul romanesc al fiintei", in tot ceea ce filozofii culturii si psihologii maselor ne-au atribuit ca sa ne distinga de alte popoare.

Nu cred ca suntem mai ospitalieri decat altii, mai harnici sau mai hoti. Nu-mi pare nici bine, nici rau ca sunt roman. Uneori regret ca nu m-am nascut elvetian, dar imediat imi aduc aminte ca as fi putut sa ma nasc ugandez. Suntem si noi, romanii, undeva "la mijloc de rau si bun", cum scria Ion Barbu, un neam sub soare, nici prea-prea, nici foarte-foarte.

Daca n-am luat nici un premiu Nobel, in schimb am inventat stiloul. Daca zidul ni s-a prabusit peste noapte, ne-am apucat, cuminti, a doua zi sa-l ridicam la loc, si tot e ceva. Am fi putut, in definitiv, sa-l lasam in plata Domnului de zid si sa ne caram cu totii in alta parte...

Cu toate astea, exista ceva specific romanesc, ceva atat de adanc in firea noastra, a celor care traim azi pe acest plai de dor, incat m-as hazarda sa spun ca este insasi esenta "romanismului" in acest moment istoric. Este cercul vicios al isteriei provocate de stres si al stresului provocat de isterie. Dati-mi voie sa fiu, in continuare, mai explicit.

Daca traiesti numai in Romania, e posibil sa nu-ti dai seama ca e ceva in neregula cu lumea din jur. Ai culoarea mediului si te misti o data cu el. Esti una cu toti ceilalti. Dar daca te intorci, dupa o vreme indelungata, in tara e cu neputinta sa nu fii izbit de cat de anormala e umanitatea de aici. De cat de chinuiti sunt oamenii si de cat de rai devin din cauza asta.

Nu se poate sa nu fii uluit de faptul, de pilda, ca una dintre cele mai raspandite strategii de supravietuire e mitocania agresiva. In orice tara civilizata oamenii incearca sa-si menajeze nervii cat se poate de mult. Sunt prevenitori unii fata de altii in forme duse aproape pana la caricatura.

Si-au dezvoltat zambete sociale si ritualuri de contact care sa elimine, practic, posibilitatea oricaror conflicte. Cand cineva te contrazice, ii zambesti si spui: "We agree to disagree" ("am cazut de acord ca nu suntem de acord"). Cand cineva te calca pe picior, te grabesti sa-ti ceri tu scuze.

O ipocrizie blanda si surazatoare te intampina peste tot, ca un balsam care alina toate ranile si satisface toate susceptibilitatile. Aceasta ipocrizie poarta numele de politete si e esentiala pentru fluidizarea substantei sociale.

Romanul nu este asa pentru ca nu poate fi, obiectiv, asa. Pentru ca la noi, daca esti bun, esti calcat in picioare. Sa ne imaginam o tanara care devine vanzatoare. Isi iubeste meseria si isi propune sa fie cat mai draguta si mai serviabila cu clientii.

Zambetul profesional, acel zambet care vinde marfa, i se va sterge insa curand de pe fata dupa ce vreo cinci-sase insi ii vor tranti cate-o badaranie sau vor incepe sa urle la ea ca nebunii, chiar din prima zi de lucru. Sunt toate sansele ca dupa o luna de zile zambetul sa-i dispara complet, iar dupa un an sa avem vanzatoarea noastra standard, acra si scarbita, care te repede de nu te vezi.

Badaranii de care-am vorbit nu sunt nici ei badarani din nastere. Si ei sunt bieti oameni la care s-a urlat si care-au fost umiliti de cand se stiu. Au devenit scarbosi pentru ca au simtit pe pielea lor ca nu tine sa fii dragut cu ceilalti. Pentru ca, la toate ghiseele, au rezolvat numai urland. Pentru ca doar fiind mitocani au avansat social, calcand peste cei blanzi.

In armata, soldatii sunt extrem de chinuiti "in perioada" de sergentii lor. Cand ajung ei insisi sergenti, ii chinuiesc pe noii recruti si mai abitir. Si tot asa, in toate straturile sociale si la toate nivelurile, romanii isi sunt propriii calai si propriile victime intr-o societate profund alienata psihic, o societate isterica.

Cred ca asta ne distinge, ca romani, in lume, la ora actuala: tensiunea continua la nivelul vietii cotidiene. Starea continua de explozie, care ne provoaca ulcere si atacuri cerebrale. Conflictul generalizat al fiecaruia cu fiecare. Nu vreau sa spun prin asta ca suntem fundamental rai.

Fireste, ne-au impins spre asta saracia si lipsa de orizont, carentele de educatie, perplexitatea maselor taranesti dezradacinate si aduse in ghetourile marilor orase. Pot fi si alte explicatii obiective. Dar e inca ceva, mai subtil, mai intunecat in tot acest chimism social. Inraiti de lumea in mijlocul careia traim, cu timpul incepe sa ne placa sa fim rai.

Sadismul nostru rabufneste atunci in insulta si obscenitate. Incepem sa ne mandrim cu grobianismul nostru si, exhibitionisti ai moralei, ne dezbracam voluptuos de caracter in aplauzele excitate ale publicului. Curand, devenim la fel de cinici, la fel de incapabili de a distinge binele de rau ca tarfele, securistii si noii imbogatiti.

Ascensiunea (sau doar supravietuirea) noastra sociala e marele premiu castigat cu pretul mitocaniei noastre.

Iar cercul acestei nevroze nationale nu ar putea fi spart decat printr-o lunga terapie care, ca orice demers psihanalitic, ar fi lunga, scumpa si cu un rezultat incert. Nu cred ca ne-o putem permite deocamdata.

Jurnalul National, Mircea Cartarescu, 07 iun 2005