De ce 'uram' femeile - Mircea Badea

Barbatul este o oaie! "Pai, o oaie este capabila de ura?" – o sa ma intrebati. "N-ai citit Miorita?" E adevarat. Acolo, oaia nu era capabila de nimic. De unde si asemanarea cu barbatul. Suntem natangi, neajutorati, de cele mai multe ori chiar pampalai. (Sper ca nu va deranjeaza exprimarea colocviala.) Credem ca suntem duri, ne construim in cap statui de eroi mitici, suntem virili in spatele volanului, coplesiti de propria importanta cand platim intretinerea, impetuosi cand deschidem o bere, atragatori pana la lesin cand ridicam o spranceana catre duduia de la benzinarie care poarta o bluza decoltata. Pornim chiar si la vanatoare, din dorinta de "cuceriri" care sa ateste, daca mai era nevoie, ca suntem barbati adevarati, stapani ai Universului, forte in stare bruta. In fata noastra, femeile, aceste fiinte neajutorate, care tanjesc dupa protectia noastra indispensabila, nu au nici o sansa, sunt victime sigure prin propria conditie. Ce papagali! Ma scuzati, pornisem de la oi. In ritmul asta, barbatii vor fi comparati cu o menajerie intreaga. Ceea ce poate fi posibil, cu exceptia unei singure categorii: animalele de prada. Varful lantului trofic este ocupat, fara indoiala, chiar de femei. Ele conduc, de fapt, ritualul vanatorii.

In realitate, barbatul nu alege niciodata, ci este ales. El cel mult isi face campanie electorala. Asta o sa va confirme orice barbat incununat cu aura si reputatie de seducator (a nu se intelege ca e cazul meu), daca este sincer. Smecheria e ca, din experienta, el nu incearca niciodata acolo unde simte si stie ca nu are sanse, acolo unde nu este deja ales. Aparentele fragilitatii, gingasiei, nevoii de sprijin sunt componente esentiale ale arsenalului feminin. Toate sunt puse in scena cu o arta atat de inalta, incat aceasta nu poate veni din premeditare si luciditate, ci din instinct, reflex si menire. Ofensiva ei nu e niciodata zvacnita, ci insinuata si continua, pana cand barbatul este legat fedeles cu fire pe care el nu le va vedea niciodata, dar ale caror consecinte sunt evidente. Isi da seama ca de mult nu a mai iesit cu prietenii la o bere, ca hainele pe care le are sunt toate alese de ea, ca nici papucii nu si-i mai poate gasi singur si ca, in general, nu mai exista initiative si actiuni la singular.

Pluralul este la guvernare, cu exceptia momentelor cand ea are nevoie de intimitate, chiar daca momentele lui in acest sens au disparut de o vesnicie. Femeia face pasi mici si abili, in timp ce el este furat de peisaj, si cand se uita din nou la ea isi da seama ca nu mai e la distanta la care o lasase, ci e lipita de el, incolacita in jurul lui, iar marele barbat e vulnerabil si dependent. Uneori, cei mai optimisti, si, prin urmare, mai naivi, cred ca pot rezolva situatia si redobandi teritoriul pierdut prin discutii. Ha, ha! Ce eroare! Ce iluzie! Nimeni n-a rezolvat niciodata nimic prin parlamentari cu o femeie. Premisele sunt gresite, intrucat ele nu au un sistem de gandire bazat pe aceleasi axiome si guvernat de aceleasi legi cu cel al unui barbat.

Apropo, cea mai stupida intrebare pe care poti sa o pui unei femei este: "De ce?". Nu va sti sa-ti raspunda niciodata. Intreband-o asta, o chinuiesti si nimic mai mult. Ba starnesti si resentimente. Singurul lucru pe care il poti face unei femei este sa o parasesti. Atat. In rest, odata inceputa relatia, esti pe orbita catre pozitia de sclav pe plantatie. Uneori, cand au de-a face cu exemplare masculine mai indaratnice, ele scot la iveala arma totala, bomba atomica, pe care o lanseaza direct in calcaiul lui Ahile: incep sa planga. Aici s-a terminat. Nu pot exista supravietuitori. Si gata. Batalia este castigata fara drept de apel. Multi vor intelege ca sunt un misogin teribil sau, mai amuzant, ca n-am intalnit eu femeia potrivita. Gresit. Nu fac altceva decat sa recunosc superioritatea rasei feminine asupra celei puerile, masculine.

De fapt, generatiile de barbati sunt crescute de femei. Cu totii am ramas undeva, intr-un cotlon al subconstientului, negat cu vehementa inutila, baieteii mamei. Si observ ca aceasta stare de fapt este perceputa inconstient si de regnul masculin, la care se observa o feminizare din ce in ce mai hotarata. Probabil din motive aspirationale catre puterea rasei superioare sau poate din mimetism, barbatii desfasoara, din ce in ce mai dezinhibati, actiuni odinioara strict feminine: isi fac manichiura si pedichiura, se penseaza, isi dau cu crema, ba chiar se si epileaza. Aproape ca ma simt vinovat si anarhist daca inca mai fac pipi din picioare. Nu cumva din asezat e mai comod?

Se spune ca IN SPATELE fiecarui barbat de succes se afla o femeie puternica. In curand, IN LOCUL fiecarui barbat de succes se va afla o femeie puternica.

P.S.: Si mi-a dat mama voie sa scriu acest articol!

Jurnalul National
www.jurnalul.ro

A trăi bine - Robert Turcescu

Preşedintele ţării fumează. Mult. O voce din apropierea biroului prezidenţial mi-a şoptit, cîndva, că ar fi vorba de vreo trei pachete pe zi. Eu nu cred. Nici măcar că ar fi vorba de două pachete sau de unul singur. Dar bag mîna-n foc că prin plămînii prezidentului se rostogoleşte zilnic fumul a cel puţin zece ţigarete. Ceea ce, pentru un fumător cu state vechi, înseamnă o nimica toată, iar pentru unul care n-a fost tentat niciodată de iarba dracului e o catastrofă. Pentru români, în general, un preşedinte jucător, cum îi place lui Traian Băsescu să se considere, s-ar putea să nu fie chiar atît de rău, dar un preşedinte fumător, mie, unuia, nu-mi inspiră siguranţa că va putea să ducă jocul pînă la capăt.

La 54 de ani cît o să împlinească în toamnă, şeful statului se poate considera un om politic tînăr, acesta fiind, bănuiesc eu, şi unul dintre motivele care-l fac să-şi dorească două mandate, adică zece ani, la Cotroceni. Să fie sănătos! Dar o să fie? Cu zece ţigarete fumate pe zi, care înseamnă, cel puţin, 3.650 fumate în fiecare an, avem un preşedinte care o să înghită fumul din 36.500 de ţigarete în două mandate. Adăugaţi la cifrele de mai sus anii lungi, cel puţin douăzeci, de cînd trage Traian Băsescu din ţigară, şi veţi obţine marele semn de întrebare care planează peste starea de sănătate a preşedintelui.

"Cîinele moare de drum lung şi prostul de grija altuia." Corect, numai că în discuţie nu e adus un oarecare. Dacă Traian Băsescu ar fi vecinul meu de la etajul patru pe a cărui mamă o pomenesc de fiecare dată cînd îl văd coborînd din lift cu ţigara aprinsă, treacă-meargă. Soarta "vecinului" Băsescu m-ar lăsa rece. La drept vorbind, şi dacă s-ar întîmpla ca, de mîine, preşedintele să redevină simplu ministru sau lider de partid, nu mi-ar păsa mai mult: cîtă vreme nu mi-ar încurca sau nu mi-ar ameninţa existenţa, ţigările fumate de X-ulescu sau de numitul Băsescu m-ar lăsa rece. Dar, cînd vorbim de şeful statului, situaţia se schimbă şi, brusc, fumul tras pe nările prezidenţiale lasă în urmă şuieratul unui semnal de alarmă.
. Într-o ţară precum România, gesturile, obiceiurile, vorbele, altfel spus comportamentul preşedintelui, înseamnă enorm. O dovedesc sondajele de opinie, o arată şi realitatea lunilor din urmă. Strănutul politic de la Cotroceni se transformă în alegeri anticipate, schimbări doctrinare sau reforme instituţionale. Ce-ar fi, în aceste condiţii, să auzim, poate chiar din gura şefului statului, că, de mîine, se lasă de fumat? Şi că lansează, prin această primă decizie, foarte personală, e adevărat, o provocare naţională pentru o viaţă sănătoasă? La 54 de ani, Traian Băsescu are o vîrstă mult prea înaintată pentru a-şi mai permite să fumeze zece ţigarete pe zi. Dar e încă suficient de tînăr pentru a reuşi să se lase de fumat. Şi să se apuce de jogging ori de mers cu bicicleta, duminica, prin oraş. Pentru toţi cei care zîmbesc ironic, imaginîndu-şi-l pe şeful statului în asemenea situaţii, există spre consultare statistici ale Ministerului Sănătăţii, în stare să îngheţe oricui zîmbetul pe buze: noi, românii, fumăm mult, mîncăm prost, sîntem sedentari şi prieteni cu ţuica ori cu şpriţul. La fel, şi preşedintele nostru.

Politica bună nu înseamnă doar reformă fiscală sau schimbarea ticăloşilor care se prefac că împart dreptatea în România. Politica bună e legată, în primul rînd, de încredere şi speranţă. Inclusiv speranţa de viaţă. Un preşedinte bolnav sau, Doamne fereşte!, mort nu mai valorează nimic. Şi, chiar sănătos de-ar fi el, ce-ar putea să schimbe în jur cu o naţie suferindă, care-şi îngroapă durerile la birt şi coşmarurile în fumul de ţigară? Mai nimic sau, în cel mai bun caz, impresii despre Lumea de Apoi.


P.S. Cu speranţa că măcar unul dintre consilieri îi va atrage atenţia asupra acestui text, îndrăznesc să pun un rămăşag cu Traian Băsescu, provocîndu-l să renunţe la fumat. Miza: cincizeci de genuflexiuni şi trei ture de stadion. Nu-i aşa că am pierdut deja, domnule preşedinte? Să trăiţi bine!

Robert TURCESCU
Dilema Veche
www.algoritma.ro/dilema

Şi veştile proaste expiră - Lucian Mandruta

Nu ştiu cum naiba se face, dar Einstein a pus bazele teoriei relativităţii în Germania. Nu în România, unde practica relativităţii e intens răspîndită, ci în Germania orei fixe, a şublerului, a ştecherului care intră la fix şi a mersului trenurilor care se respectă.

Cugetări ca astea îţi vin în minte cînd aştepţi să intri în direct cu veşti de la inundaţii. Între oamenii transformaţi în bureţi, cu casele pline de apă, solidaritatea e o chestie relativă: pentru ei, ar însemna o locuinţă nouă. Pentru tine, care doar treci pe acolo, solidaritatea constă în cinci minute din timpul tău, cît îi asculţi - cu un aer mîhnit pe care l-ai exersat în prealabil în oglinda de la maşină. Deasupra, într-un elicopter uscat pe dinăuntru, alţi oameni uscaţi se simt şi ei solidari, într-un mod relativ, desigur: trimit vorbe de îmbărbătare şi indicaţii în legătură cu distribuţia de pîine şi apă. La televizor, cîteva milioane trag la rîndul lor un oftat solidar, înainte de a uita totul, ajutaţi de încă cinci minute cu Gigi Becali, un fel de Benny Hill al ştirilor de televiziune.

Din cîte îmi aduc aminte, teoria lui Einstein spune că viteza luminii e constantă, indiferent dacă vine de la farul maşinii, care merge cu 100 la oră, sau de la becul de pe drum, care stă. În micul nostru sistem de referinţă avem însă alte constante: viteza cu care ne desprindem de lucrurile care ne deranjează. Vedeţi dumneavoastră, în media sînt cam două feluri de veşti proaste: primele, şi cele mai vandabile, sînt cele care au un efect pozitiv asupra omului, tocmai pentru că pun în valoare diferenţa între starea lui şi cea a victimelor (uite, ăia sînt mai nenorociţi ca noi, Gicule!). Să le zicem veşti bune prin diferenţă. Dacă insişti cu răul însă, ajungi la categoria a doua: veştile proaste care îl implică într-atît pe telespectator, încît nu se mai poate întoarce la lumea lui şi ajunge să sufere. Astea sînt, pînă la urmă, accidente ale producţiei de infotainment , rebuturi, defecte de linie de asamblare - pentru că fac rating, însă leagă acea
. instituţie de media de trăirile dramatice ale omului. Îţi lipesc numele de traumă colectivă şi ajung să te transforme, ca jurnalist, sau post de radio sau TV, într-un bau-bau. Unul pe care omul îl evită la mare distanţă, din vîrful telecomenzii. Un exemplu bun este CNN-ul, la care oamenii s-au uitat timp de două decenii mai ales în momentele de criză. La care s-au îngrozit la uraganul Cutare, au plîns la prăbuşirea lui Challenger, şi-au smuls părul la 11 septembrie. Astăzi, în piaţa lui cea mai mare, America, CNN a luat bătaie de la Fox - un canal de ştiri mult mai superficial şi cu un mesaj mult mai robust: "Hai că nu-i dracul chiar atît de negru. Mai ales dacă marea noastră naţiune face un efort şi-l vopseşte mov!".

Dar să ne întoarcem la efortul de cercetare de care vă vorbeam şi să vă dăm de-a dreptul cea mai importantă cifră: 14 zile . E timpul maxim cît o ştire poate să rămînă în jurnale şi-n ziare, în prima pagină sau în primul sfert de oră. Orice dezastru, cît de planetar ar fi el, sfîrşeşte prin a fi neinteresant după scurgerea acestei perioade. Nici o durere de masă sau individuală nu poate fi împachetată, exploatată, vîndută mai mult de două săptămîni.

Vestea proastă? Dacă eşti sinistrat şi guvernul nu ţi-a aprobat banii de casă în perioada asta, totul e sfîrşit. Dacă eşti arestat pe nedrept şi tribunalul nu te-a scos, acolo rămîi. Dacă ţi-a murit copilul călcat de maşina vreunui şmecher, nu vei mai vedea dreptatea. Dacă ai nevoie de bani pentru operaţia de cancer în Italia, nu te mai baza pe ajutorul din săptămîna trei încolo...

Ca şi în fashion , nenorocirea trebuie să fie proaspătă, imaginativă, spectaculoasă. Sigur, se poartă acum inundaţii ca în 1970, însă mi-e teamă că doar pînă în septembrie, cînd iese colecţia de toamnă. Şi cînd sigur nu vei mai mişca pe nimeni cu patru pereţi culcaţi la pămînt, într-un fel care, deja, nu se va mai fi purtat...

Lucian MÎNDRUŢĂ
Dilema Veche
www.algoritma.ro/dilema

Cica cica cichicea - Mircea Badea

Peste tot aud ca e momentul ca tinerii sa preia controlul. Gata cu cei in varsta sau doar maturi. Sunt depasiti, rutinati, obositi, plictisitori. Parca prea rigurosi, cu o educatie prea rigida si deci terni, fara originalitate, fara sclipici.
In toate domeniile, cand simte "factorul de conducere" ca trebuie sa faca o declaratie, niciodata nu uita sa mentioneze preocuparea permanenta pentru promovarea tinerilor in pozitii inalte. Tineretea nu numai ca e la moda, a devenit o virtute necesara, dar si suficienta. Cei in varsta nu se pot acomoda cu noul, nu stapanesc deloc calculatorul – zeul absolut – si nu vorbesc limbile straine care trebuie. Nu fac poze cu telefonul mobil, nu-i preocupa sa aiba ultimul tip de astfel de jucarie, nu stiu ce inseamna "trendy" si nici "cool".
Pe scurt, sa se cam duca la pescuit si table, e vremea noilor stapani, care s-au nascut invatati. Pentru ca sunt precoce nu mai au nevoie de experienta. Oricum vor demola toate barierele si structurile existente si le vor inlocui cu originalitatea lor debordanta si cu mentalitatea nealterata de istorie regretabila. OK, cum ar spune orice elev de liceu industrial inainte sa bata "cuba".
Ma uit asadar cu mare atentie la cei care vin nonsalant si plini de aplomb din spate. Nu o sa incep sa va vorbesc despre dezastrul de la Testarea Nationala si de la Bacalaureat-proba orala, examene care tocmai s-au incheiat. As parea incuiat si depasit, posesor al unui spirit ingust, care nu poate tine pasul cu noul hop-si-asa. Nici despre un recent articol din Libertatea, care prezenta un sondaj conform caruia marea majoritate a tinerilor nu au citit nici o carte. Carti?!??!? Acum, in era calculatoarelor, tataie? Corect!
Ati intrat vreodata pe DC++, cea mai mare retea informatica din Romania dedicata complet pirateriei? Este un rai al celor care vor muzica, filme de tot felul, poze... etc. fara sa le mai cumpere. Aici, cat e ziulica de lunga, tinerii "downloadeaza" unii de la altii tot ce le pofteste inima. In timp ce calculatorul inregistreaza docil divertismentul cu pricina, tinerii converseaza intre ei si fac schimb de "informatii".
Cel mai des vazuta intrebare pe "chat-ul" unui astfel de "hub" este "cine are cele mai noi manele?", urmata indeaproape de "cine are cele mai noi jocuri?" sau "ziceti-mi si mie un film de groaza nou, dar sa fie tare, sa ma sperii!" Sau "cine are un 8210? (telefon mobil)". Inutil sa numeri intr-o ora de cate ori se pun intrebarile astea si nici cate greseli de ortografie si de limba sunt.
Demersul statistic este si imposibil, si deprimant. Rezultatul ar fi un numar prea mare, implorand dupa o denominare in domeniu. Si daca le spui: "Prietene, corect se scrie asa!", se gasesc instantaneu cel putin cinci care sa-ti sara in cap: "Pai, ce, sunt la romana aici?" Are dreptate. De cele mai multe ori e la engleza. Expresiile moderne in aceasta limba sunt preluate evident din filme, ca doar nu credeti ca a deschis vreunul un curs, si repetate obsesiv ca sa demonstreze ca e in randul lumii. Si parintele copilului, desigur depasit si inutil intr-o lume "moderna", se uita mandru la odrasla, care, iata, de ore intregi sta in fata monitorului, manca-l-ar tata de destept!
Ochii i se umezesc tandru parintelui pentru ca progenitura demonstreaza ca a depasit originile si promite ca va deveni om mare, atat la propriu, cat si la figurat. In realitate, copilul, tanarul care ne va da noua pensie (tare asta, nu?), e infiorat de lirismul vorbelor si al muzicii lui Guta sau DeVito, se sperie la filmele de groaza cele mai noi, utilizeaza cele mai tari jocuri si afla totul despre cele mai performante telefoane mobile cu ecran in 450 de biliarde de culori desi nu are bani nici macar de cartela reincarcabila.
"Vlastarul" isi construieste astfel interiorul bazat pe aceste solide repere, in totalul dispret fata de scoala, de orice forma de cultura, dar acceptand ca pe o bizarerie faptul ca exista niste ciudati (in engleza "freaks") care mai citesc o poezie de Minulescu. Chiar, asta la ce echipa joaca? Si de altfel de ce n-ar face copiii exact asa? Peste tot viata le ofera modele de succes, insi fara pic de creier, cu anvergura intelectuala zero, dar cu gura mare, razbatatori si mai cu seama plini de bani, valoarea actuala suprema. Deci se poate! Hai ca am capatat aerul unui moralist ruginit. Ma actualizez imediat. Engage! Suparat, suparat sunt Doamne iarasi, suparat…

Mircea Badea
Jurnalul National
www.jurnalul.ro